Rafila: Centrele de paliatie, o problema de responsabilitate comunitara
Rafila: Centrele de paliatie, o problema de responsabilitate comunitara
Citeste mai mult: https://www.formaremedicala.ro/rafila-centrele-de-paliatie-o-problema-de-responsabilitate-comunitara/
Ministrul Sanatatii, Alexandru Rafila, a subliniat necesitatea infiintarii de centre de paliatie si includerea paliatiei alaturi de ingrijirile la domiciliu, deoarece acestea sunt complementare.
“Nu neaparat in spitalele publice trebuie create centre de paliatie, acesta este adevarul. (…) Unele sunt realizate de catre biserici, altele – de autoritatile locale. Lucrul acesta este foarte important. Noi avem doua datorii – in primul rand sa nu-i impovaram cu bariere administrative pe aceia care dezvolta astfel de proiecte, iar cea de-a doua – sa includem paliatia alaturi de ingrijirile la domiciliu, pentru ca sunt de multe ori complementare in strategia de sanatate a acestei tari”, a declarat Alexandru Rafila, citata de Agerpres.
Potrivit demnitarului, includerea paliatiei in draftul strategiei de sanatate a tarii presupune ca alocarea de resurse si dezvoltarea de investitii in domeniul sanatatii nu trebuie sa se rezume doar la servicii arhicunoscute.
De altfel, el a punctat ca paliatia reprezinta ‘o problema de responsabilitate comunitara’ si ca mai multe unitati spitalicesti asteapta aprobare de la Ministerul Sanatatii pentru paturi de paliatie.
Etichete: centre de ingrijiri paliative, paliatia, centre paliative, rafila
Autor: Adriana Pavel
1 Comentarii
Dacă prin înființarea acestor centre se are în vedere în primul rând decongestionarea secțiilor de ATI de cazurile fără speranță (așa cum reiese din alte declarații ale ministrului), atunci s-ar putea să avem o problemă, pentru că paliația nu se referă exclusiv la îngrijirile terminale. Tratament paliativ necesită, de pildă, unele afecțiuni locomotorii invalidante (de natură fie ortopedică, fie neurologică), sau unele afecțiuni psihice (precum demența severă, sau psihozele severe, necontrolate terapeutic – cazuri în care bolnavul trebuie controlat inclusiv comportamental), ca să nu mai vorbim de pacienți respiratori, cardiaci, hepatici sau renali cronici (eventual aflați în așteptarea unui transplant), iar durata paliației în toate aceste cazuri “non-terminale” depinde de foarte multe aspecte. Însă chiar și dacă aceste centre ar fi dedicate pacienților aflați în mod clar în stadiu terminal (precum bolnavii de cancer cu cașexie), nevoia de ATI tot nu ar putea fi exclusă, dat fiind faptul că într-o situație de instabilitate clinică (șoc sau iminență de instalare a șocului) atât timp cât vor exista medici, aceștia nu vor recomanda pacientului terminal lumănarea, ci tratamentul de stabilizare. Nu mai vorbim despre faptul că aparținătorii vor insista pentru prelungirea vieții și reducerea suferinței atât cât le va sta în putere (vânând în același timp orice presupusă greșeală medicală). Nu va fi deci o decizie ușoară, iar dacă totuși va fi adoptată tot medicii vor fi blamați pentru împărțirea defectuoasă între terminali și non-terminali, sau pentru lipsa monitorizării stricte, de tip ATI în zisele “centre de paliație” (care, fie vorba între noi, nu se bucură de o bună reputație niciunde în lume, cu toate că sunt tolerate sau chiar considerate binevenite în aceeași măsură ca și centrele rezidențiale pentru seniori – case de bătrâni – alte stabilimente predestinate parcă la abuzuri, în așteptarea morții).